Alexandra PalconiUșor, da?

Şi eu mă număr printre acei oameni care, practic, comunică prin muzică. Nu am voce, niciodată nu am avut. Şi nici într-ale dansului nu le-am avut. Dar, surprinzător, am ureche muzicală. Şi ascult absolut orice, atâta timp cât genul acela de muzică reuşeşte să-mi creeze o stare, o emoţie sau îmi trezeşte vreo amintire.

Şi atât de tare îmi imprim trăirile în melodii, încât ele rămân pe veci marcate de amintiri, de perioade sau oameni trecători din viaţa mea. Chiar am păţit să-mi leg atât de puternic amintiri mai puţin plăcute de câteva melodii şi, pentru că iubeam foarte mult muzica aia, a trebuit să le reiau, să le reascult, să le asociez cu ceea ce se întâmpla în acel moment în viaţa mea, deci să şterg orice urme de pe tonurile muzicale sau de pe versuri care m-ar fi făcut să devin melancolică. Probabil că sună ciudat, dar fiecare moment important din viaţa mea de până acum are şi câte un “fundal muzical”.

M-am bucurat foarte mult când Claudia Tocilă s-a gândit să-mi paseze o leapşă muzicală. De mult îmi doream una de acest gen, dar, din cauza lucrurilor care se întâmplă momentan în viaţa mea, nu am mai găsit timpul necesar ca să o onorez şi să nu mai zic că aproape că uitasem complet de ea. Aşadar, leapşă cu muzicuţe!

Deşi eram foarte mică (nici mai mult, nici mai puţin de 3 ani), îmi amintesc clar cum stăteam la mama în braţe şi ne uitam cu toată familia la concertul lui Michael Jackson din 1992, de la Bucureşti. Nu înţelegeam prea multe, dar simţeam entuziasmul care plutea prin aerul sufrageriei.

Prima melodie pe care am învăţat-o în copilărie şi pe care o ştiu şi acum pe de rost a fost De ziua ta, mămico, imnul zilei de 8 Martie, o melodie omniprezentă la serbările de la grădiniţă şi clasele I-IV. M-a ajutat să câştig Tip-Top Mini Top Făget, care era un fel de turneu naţional prin anii ’90, cred. Amintirile legate de acel eveniment îmi sunt foarte neclare, pentru că aveam vreo 5 anişori. Dar, în schimb, mi-o amintesc perfect pe Anca Ţurcaşiu, vedeta de la Tip-Top Mini Top. Se mai asculta Phoenix destul de des în casa noastră, dar melodiile lor le-am descoperit şi le-am înţeles abia când am crescut mai mare.

Fiind sora mai mică, eram umbra fidelă a fratelui meu mai mare şi a unei verişoare de gradul I. Părinţii noştri îi puneau să aibă grijă de mine, să mă ia cu ei peste tot, deşi îi încurcam şi eram o pacoste pentru fratele meu şi verişoara mea, pentru că era o diferenţă de 6-7 ani între noi şi mno. Însă, datorită lor am cunoscut  Guns’n'Roses. Era isteria casetelor din anii ’90, iar ei aveau o ditai colecţia de ele. Stăteam cu ei doi non-stop, aşadar şi cum ştiu versurile de la Don’t cry sau Knocking on Heaven’s Door. Se pare că tot în perioada aia ascultam nuevo tango-ul lui Astor Piazzola şi am realizat acest lucru abia anul trecut.

Au urmat Metallica, Prodigy şi, într-un final, B.U.G. Mafia. Fratele meu, fan înfocat, încerca să mă înveţe versurile de la Toni şi Alex, ca mai apoi să ne înregistrăm pe o casetă: el cu versurile, iar eu cu vocea Adelei/Cătălinei? (eu până acum 2 săptămâni credeam că e vocea Loredanei ) din refren. Deci, imaginaţi-vă, Toni şi Alex/eu cu frate-miu. Problema era că eu nu puteam să cânt, adică, aveam 6-7 ani, nu ştiu ce pretenţii tot avea frate-miu de la mine. Cert e că stricam înregistrarea de fiecare dată şi-mi luam câte o bătaie frăţească de nu mă vedeam, tot de fiecare dată. Ah, era să uit: pe atunci credeam cu tărie că “Alex” e fată şi că e prescurtarea de la “Alexandra”…

În clasele I-IV îmi făceam temele pe muzica lui Goran Bregovic. Cred că asta a fost prima mea obsesie muzicală. Abia aşteptam să merg acasă, să-mi înşir cărţile şi caietele pe masă, să dau drumul la maxim melodiilor lui Goran şi… să-mi fac temele. Până să ia amploare moda antenelor parabolice, noi aveam deja instalată pe acoperiş o umbrelă albă. Iar la TV aveam la discreţie Viva şi MTV. Eram înnebunită după No scrubs, melodia fetelor de la TLC. Destiny’s Child erau la egalitate cu TLC şi nici nu-i de mirare că-n ziua de azi Beyonce e pe primele locuri din topul preferinţelor mele, dar asta e deja altă poveste. Şi mai urmăream cu mult interes Daft Punk, Cypress Hill, The Offspring sau Limp Bizkit, 

În vremea adolescenţei ascultam Ja Rule, Snoop Dogg, Dr. Dre, 2Pac, Kanye West, Jay-Z, Ashanti, Alicia Keys, Lauren Hill şi orice înseamna hip-hop, rap şi R’n'B, datorită unei prietene dragi din SUA care venea să-şi petreacă vacanţa de vară în România. În schimb, nu mi-a plăcut niciodată Eminem, pentru că, la fel ca Britney Spears, care se află la polul opus, erau prea… comerciali. Tot în vremea adolescenţei am avut câteva tentative de a mă  face rockeriţă, dar am renunţat în scurt timp. Pur şi simplu nu mi se potriveau hainele negre, machiajul strident, brăţările cu ţinte, datul din cap şi a.ş.m.d

Muzica electronică mi-a fost insuflată de fratele meu. La fel de maniac al muzicii ca şi mine, pe la 14 ani s-a apucat de dj-ială şi s-a lăsat de meserie abia acum 3-4 ani. Era cunoscut ca DJ de minimal, techno, deep house, progressive techno – deci, genuri muzicale care nici azi n-au prins la români aşa cum au prins la nemţi, de exemplu, unde sunt, cum s-ar zice, “la ele acasă”. Şi da, muzica asta înseamnă mult mai mult decât tropăieli, muzică de drogaţi, muzică fără vorbe, păcăneleşi etc. Însă prea puţini o înţeleg şi o simt, părerea mea. Însă se grăbesc să judece, ceea ce mă deranjează câteodată.

Muzica românească nu m-a prins niciodată prea tare, dar ascultam Taxi, Holograf, Parlament, Krypton şi Vama Veche.

De jazz m-am îndrăgostit uitându-mă la Ray (Charles), un film pe care vi-l recomand şi vouă, cu Jamie Foxx în rolul principal. Imediat după aceea mi-am cumpărat un set de 3 cd-uri cu aproape toată discografia lui Ray Charles. Tot pe atunci am prins gustul marilor compozitori ai lumii, iar astăzi nu refuz niciodată un concert la filarmonică sau un spectacol de operă. Plus bossa nova, alt gen de muzică ce reuşeşte să-mi încălzească sufletul oricând.

Am încercat să vorbesc de muzica din viaţa mea într-o ordine cronologică, deşi nu prea mi-a ieşit, fiindcă de fiecare dată îmi amintesc şi de alte muzicuţe şi aş putea să scriu câte un articol întreg pentru fiecare în parte. M-am lungit deja prea tare şi nici măcar nu am scris jumătate din tot ceea ce mi-am propus iniţial.

Aşadar, leapşa merge către Nebuloasa şi Oana Kovacs, iar eu vă las cu The Girl from Ipanema, pentru că e melodia pe care am ascultat-o cel mai des în ultima săptămână.